Bistriţa este atestată documentar prima oară ca oraş în anul 1264 şi îşi datorează într-o mare măsură geneza, evoluţia şi caracteristicile fizice, colonizării germane medievale. Aşezarea este amplasată într-o zonă cu resurse naturale deosebit de bogate, iar conjunctura favorabilă, libertăţile obţinute de colonişti de la Coroana Maghiară, legislaţia urbană germană, calitatea şi cultura grupului uman aşezat aici, Biserica catolică şi alţi factori, au făcut ca oraşul să se dezvolte rapid. Către sfârşitul secolului al XII-lea erau deja conturate cele două laturi lungi ale pieţei centrale, dar şi traseele principale ale tramei stradale. Dezvoltarea şi evoluţia urbanistică a Bistriţei, prezintă numeroase similitudini planimetrice cu oraşe din Europa Centrală şi de Nord, din spaţiul de colonizare german: caracteristici geometrice destul de exacte, o textură omogenă a lotizărilor, un sistem de străzi riguros trasate care converg către Piaţa Centrală, precum şi tipologia de bază după modelul unei pieţe dreptunghiulare apropiate de un pătrat, cu două străzi longitudinale, tangente, dintre care una este dominantă. Un punct de referinţă în dezvoltarea oraşului este anul 1465 când începe construcţia sistemului de fortificaţie al Bistriţei. După douăzeci de ani, prima centură a zidurilor de apărare era gata, avea 13 tunuri şi un bastion, iar după 50 de ani s-a construit şi a doua centură de ziduri, prevăzută şi aceasta cu turnuri,iar împrejurul lor s-au săpat şanţuri adânci, care printr-un canal derivat din râul Bistriţa, au fost umplute cu apa. În interiorul zidurilor de incintă, în jurul Bisericii Evanghelice din Piaţa Centrală a început în a doua jumătate a secolului al XV-lea o campanie de folosire judicioasă a spaţiului, de ridicare de noi construcţii din piatră sau cărămidă în locul celor preponderent din lemn.