Astazi este: Marti, 23 mai 2017
Cautare
 
Trafic
Vizitatori: 332672, online: 7
portal/bistrita/ziar/portal.nsf192.168.200.5354.198.28.19054.198.28.19054.198.28.190_2017_5_23
Actualizat in 04/05/2011, la ora 09:39.

 

La 16 aprilie 1762, prin decret imperial, semnat de împărăteasa Maria Terezia, se înființează regimentele grănicerești românești: I la Orlat și II la Năsăud
 
Conjunctura istorică
Granița Militară Transilvăneană (în germană Siebenbürgische Militärgrenze) a fost un teritoriu militarizat care a făcut parte din fâșia strategică Militärgrenze (Granița Militară), care în secolul al XVIII-lea se întindea din Voivodina până în Năsăud.
După desființarea organizației plăieșilor și a pușcașilor, Curtea de la Viena a hotărât militarizarea regiunilor transilvănene de la granița cu Moldova și Țara Românească, prin înființarea pe aceste teritorii a unor regimente grănicerești formate din rândurile populației locale. Considerentele care au stat la baza acestei hotărâri au fost:
 
·        Dorința Vienei de a-și întări dominația pe plan militar, prin înființarea unor noi unități compuse din soldați bine instruiți și disciplinați, capabili în timp de pace să se susțină din produsele gospodăriei proprii, ceea ce echivala cu economii însemnate la visteria împărătească, iar în timp de război să poată fi folosite ca forță combatantă.
·        Această hotărâre urma să pună capăt vechiului sistem de recrutare forțată, prin prinderea cu arcanul, cu câinii, prin tragerea la sorți etc., sistem care genera mai întotdeauna fuga recruților în păduri sau emigrarea lor peste munți.
·        Întărirea pazei granițelor, atât pentru stăvilirea deselor emigrări cunoscute în istoriografie și sub denumirea de "morbus transilvanicus", proces care ducea implicit la scăderea populației și la diminuarea veniturilor statului, cât și întărirea cordonului sanitar împotriva "molimelor răsăritului", care decimau în mod frecvent populația țării.
·        Consolidarea unirii cu Biserica Romei și zdruncinarea din temelii a mișcărilor religioase conduse de călugării Visarion Sarai și Sofronie din Cioara.
·        Oportunitatea statului de a avea trupe credincioase care să poată fi folosite împotriva nobilimii.
·        Folosirea regimentelor grănicerești ca instrument de represiune împotriva mișcărilor populare interne.
·        Combaterea contrabandei.
Înființarea celor 7 regimente grănicerești din Transilvania:
 
·        5 de infanterie: două românești și trei secuiești,
·        Un regiment de cavalerie românesc de dragoni,
·        Un regiment de cavalerie secuiesc de husari,
 
a fost încredințată la data de 5 iulie 1761 generalului de cavalerie baron Adolf Nikolaus von Buccow, numit în acest sens atât în funcția de comandant general al trupelor împărătești transilvănene, cât și guvernator al țării. În misiunea sa, Buccow a fost ajutat de un corp de generali și ofițeri de stat major precum și de către Samuel Brukenthal, viitorul guvernator al Transilvaniei.
Proiectul de înființare a "Miliției Naționale Grănicerești", încheiat la data de 13 octombrie 1761, a fost aprobat la data de 16 aprilie 1762 de către împărăteasa Maria Terezia cu toată împotrivirea nobilimii și a aristocrației cărora acestă măsură urma să îi lipsească de mii de iobagi, fără a lua în considerare teama față de urmările înarmării românilor.
Dorința vie a iobăgimii ardelene, de a scăpa de condiția socială inferioară în care se aflau, a determinat un aflux neobișnuit spre punctele de recrutare. Când s-a aflat însă că o condiție primordială de înscriere era părăsirea credinței străbune și trecerea la catolicism, avântul inițial a scăzut considerabil urmat apoi de răzvrătiri și numeroase emigrări peste munți. Ulterior, pentru oprirea tulburărilor, dar și din cauza lipsei efectivelor necesare, s-au acceptat la recrutare și grăniceri proveniți din rândul locuitorilor de confesiune ortodoxă..
 
Maria Terezia a Austriei
În anul 1764, după constituirea Regimentului II de graniță românesc, cu sediul la Năsăud precum și a celor secuiești, s-a trecut la înființarea Regimentului I de graniță cu sediul la Orlat, căruia i s-a încredințat misiunea de a păzi granița dinspre Țara Românească, începând de la Porțile de Fier și până la Tohan, în preajma Brașovului. Operațiunea a durat până în anul 1766 și a fost condusă de generalul Ziskovic, ajutat de contele Lazar și cancelarul transilvan Nicolae Bethlen, deoarece Buccow murise.
Prin patentă împărătească, întreg teritoriul supus militarizării a fost declarat liber, viitorii grăniceri urmând a fi scoși din starea de iobăgie și scutiți de toate taxele, excepție făcând "taxa capului"(capitația), "taxa marhelor"(vitelor), de un așa zis impozit comercial și unul pe case, stabilit în funcție de sursele de venit ale grănicerului respectiv. Și în acest caz, grănicerii urmau să plătească totuși 2/3 din valoarea acestora, comparativ cu ceilalți locuitori ai țării[5]. Ca urmare, grănicerii prestau serviciul militar obligatoriu începând de la vârsta de 16 ani și până la 64 de ani, cu hainele și "merindele"(hrana) lor, acestea fiind suportate de stat numai pe timp de campanie. Pentru perioadele de pace se prevedea ca doar 1/7 din efectivul activ să fie în serviciu.
Grănicerii urmau a fi împroprietăriți proporțional cu numărul membrilor din familie, cu sesii grănicerești în suprafață de cel puțin 15 jugăre(cca 8,63 hectare), care se puteau moșteni însă numai pe linie bărbătească. Ei erau scutiți de prestații și sarcini publice, precum și de încartiruiri, fiii lor putând urma în mod gratuit cursurile școlilor grănicerești de orice fel, inclusiv institutele superioare de învățământ militar pentru a deveni ofițeri.
Instrucția militară urma să se facă în toate zilele de duminică și de sărbătoare, după terminarea serviciului divin, precum și în trei zile lucrătoare pe an la reședința de companie. Din când în când, instrucția trebuia să se facă și în cadrul diviziei sau batalionului, iar la trei, patru ani, în cadrul regimentului. Pe timpul concentrărilor se plătea o soldă de doi florini lunar, iar grănicerii care reușeau să-i prindă pe fugari și să-i aducă la locurile de unde au fugit, puteau primi câte un galben pentru fiecare din aceștia, la fel și pentru contrabandiști. Armele care erau în dotare, atât cele albe cât și cele de foc, împreună cu muniția, erau puse la dispoziţie de către stat, grănicerii fiind obligați să le păstreze și să le întrețină în bună stare pe cheltuiala lor.
 
Paza graniței se făcea atât în puncte fixe, numite "cordoane"(pichete), cât și prin patrulare, un schimb durând două săptămâni, serviciul fiind remunerat cu câte patru cruceri pe zi. Din această soldă, după înființarea așa zisului "Fond de montură" în 1771, grănicerilor li se rețineau câte 10-15 cruceri pentru uniformă.
Pe timp de pace, grănicerii erau obligați să facă pază la "ștabul"(comandament) regimentului, să asigure serviciul poștal, să participe cu brațele și cu carul la repararea și întreținerea cazărmilor și a celorlalte clădiri grănicerești etc. Când nu erau de serviciu se ocupau de gospodărie, de agricultură și de creșterea vitelor, de cărăușii și comerț etc. Pe timp de război, grănicerii plecau în campanie "cu țocu-n poc"(formă alterată a expresiei germane "mit Sack und Pack"), cu sensul de "cu totul", respectiv cu întregul echipament de război, pe această perioadă familiile celor plecați pe câmpul de luptă fiind scutite de dările obișnuite. Paza graniței rămânea în grija rezerviștilor și a invalizilor, iar economia în cea a femeilor, bătrânilor și copiilor.
Prevederile de mai sus au fost completate în 12 noiembrie 1766, o dată cu apariția unui nou "Regulament al graniței militare" care cu mici modificări a rămas în vigoare până la data desființării regimentelor grănicerești în 1851. La data apariției sale, "Erstes Walachisches Siebenbürger Granz-Infanterie Regiment", care ulterior a primit numărul 16, corespunzător celorlalte regimete grănicerești ale imperiului, era deja format. Acest Statut, adevărată constituție pentru teritoriul graniței militare, tipărit în limba română, a format temelia intituțiilor militare, social-economice, cultural-religioase, juridice și financiare din această regiune, prevederile fiind obligatorii pentru întreaga populație grănicerească.
 
Năsăud – Catedrala şi Piaţa centrală – 1941
Între 1762 și 1783 s-au militarizat treptat Valea Rodnei, Valea Șieului, Valea Bârgăului și a Someșului. Astfel, s-a format Districtul Grăniceresc Năsăudean purtând numele de Al doilea Regiment Valah de Infanterie Grănicerească nr.17.
Emblema sigiliului, la înființarea regimentului, înfățișa imaginea vulturului imperial austriac și inscripția Virtus Romana Rediviva - virtutea romană reînviată. În nenumărate rânduri, Districtul Năsăudean a fost vizitat de către persoane importante: împărați și membri ai guvernului provincial, episcopi, generali și alți demnitari civili și militari. Dintre toate, de neuitat au rămas vizitele Împăratului Iosif al II-lea de Habsburg care a inspectat teritoriul regimentului grăniceresc de trei ori în anii 1773, 1784 și 1786.
Trupele regimentului grăniceresc de infanterie au luat parte, în cei aproape 90 de ani de existență, la 20 de campanii militare în care au desfășurat 133 de bătălii unde și-au pierdut viața peste 3000 de ostași. Dintre episoadele cele mai dramatice care ilustrează istoria militara a regimentului II românesc de graniță sunt: lupta de la Troppau din 1799 cu prusacii, luptele cu turcii din 1788, cu armatele franceze în mai multe campanii purtate în anii 1792-1814. Memorabilă a rămas în istoria regimentului, cât și în istoria militară a Franței, lupta din 15-17 noiembrie 1796 de la Areda Veneției unde cătanele negre (denumire primită datorită uniformelor specifice) din batalionul al II-lea l-au impresionat pe tânărul general Napoleon Bonaparte prin curaj. Mai târziu, exilat pe insula Sfânta Elena, Napoleon i-a evocat în memoriile sale - episodul bătăliei de la Arcole.
 
Năsăud – Piaţa
După aproape un secol de existență, Regimentul Năsăudean a fost desființat în 1851, Împăratul Franz Josef I decorându-i steagul cu Medalia de Aur.
La ideea împăratului Iosif al II-lea, la Năsăud s-a înfiinţat „Institutul Militar”(Militar-Erzehungshaus), un”Institut de creştere(educaţie)militar”, una dintre cele mai specifice instituţii ale unui district-militar, fiind prima instituţie militară din teritoriul României de astăzi.
Prin preaînalta decizie din 23.02.1782, pe baza hotărârii reprezentanţei grănicereşti române, a fost aprobată o donaţie în valoare de 6996 florini şi 42,3/4 coroane din Fondul Regimentului II de graniţă naţional român de la Năsăud pentru construirea unui Institut militar naţional la Năsăud, care prin contribuţia activă, apoi prin livrarea şi prestarea zilelor de muncă necesare, a fost terminat până la sfârşitul anului 1782.
Inaugurarea acestui institut a avut loc la data de 22 noiembrie 1784 cu o mare solemnitate. El şi-a început activitatea doar pentru 50 de băieţi , apoi şi pentru 10 fete, pentru ca prin acestea din urmă să se înfiinţeze şi educaţia feminină.
 
Hotărâre de înfiinţare a regimentelor grănicereşti
 
Pe stema Institutului militar naţional erau scrise cuvintele:”LITERAE ET VIRTUS / VOSTRA FELICITAS” (Prin învăţătură şi curaj spre bogăţia şi fericirea ţării voastre). În cinstea acestei zile sărbătoreşti a fost dată şi o masă festivă la care au participat şi cei 50 de tineri grăniceri primiţi ca şi interni în Institutul militar naţional, precum şi cele 10 fete primite ca interne. Cu acest prilej, colonelul Mauricius von Schlaun a ţinut un toast pentru Majestatea Sa împăratul Iosif al II-lea , iar vicarul Ipan Para (1744-1809), un important prelat greco-catolic şi un militant activ în mişcarea naţională din Transilvania la sfârşitul sec.al XVIII-lea şi începutul sec.al XIX-lea , a fost preocupat în discursul său de problema reunificării bisericilor ortodoxe şi greco-catolică. Un alt toast, în limba română, a fost ţinut de către vicecolonelul conte Cosimelli, care a vorbit laudativ la adresa armatei cezaro-crăieşti, în cadrul căreia Regimentul al II-lea grăniceresc de infanterie naţional român formează o parte integrantă. Toţi vorbitorii au urat prosperitate nou intemeiatului Institut naţional. Elevii Institutului de creştere militar erau, în acelaşi timp, şi elevi ai Şcolii normale, învăţând toate obiectele prevăzute în programa acestei şcoli, astfel că cele două instituţii nu pot fi concepute una fără alta. Deosebirea consta doar în faptul că fiii de grăniceri după absolvirea claselor normale nu puteau urma alte şcoli, fiind obligaţi să repete cele învăţate în cadrul şcolii respective până la vârsta de 18 ani, când erau înrolaţi în miliţie, devenind grăniceri, în timp ce fiii de provincialişti (negrăniceri) după absolvirea acestei şcoli puteau urma gimnaziile la Bistriţa, Blaj, Cluj, Târgu Mureş etc. Este adevărat că şi fiii de grăniceri, după absolvirea claselor normale, puteau să urmeze studiile la şcoli mai înalte, dar numai cu aprobarea comenzii regimentului care îi ţinea în evidenţă. Denumirea de „şcoală normală” este impropie, întrucât ea nu pregătea învăţători pentru şcolile comunale, deşi unii din absolvenţi îmbrăţişau această carieră. Adevărata menire a acestei şcoli era de a pregăti buni funcţionari şi subofiţeri, necesari în administraţie şi armată.
 
Năsăud – Liceul greco – catolic la 1941
În anul 1826 s-a înfiinţat Şcoala de fete, iar în anul 1837, în fiecare comună grănicerească au fost înfiinţate şcoli primare naţionale. Rezultatele au fost remarcabile şi s-au concretizat în câteva trăsături asumate de populaţia din district, cum ar fi gradul mai înalt de cunoaştere, transmiterea mesajelor autorităţilor centrale prin intermediul poruncilor rostite de către preoţi la sfârşitul slujbelor duminicale, conştientizarea unui statut aparte, bazat pe contractul încheiat cu monarhia. Toate acestea au indus locuitorilor români un puternic sentiment al apartenenţei la o entitate socio-culturală deosebită, care s-a conservat în mentalul atitudinal al generaţiilor supuse militarizării şi a fost transmis urmaşilor acestora până în zilele noastre. Districtul Năsăud reprezenta, prin crearea şi recunoaşterea oficială a unei noi forme de organizare, care se suprapunea pe teritoriul fostului regiment de graniţă, o formă de organizare aparte, existenţa acestuia între anii 1861-1876 având ca rezultat notabil recâştigarea propietăţilor şi obţinerea statutului de ţărani liberi.
Deşi activitatea desfăşurată pe câmpurile de luptă, cu eroism şi bărbăţie, n-a folosit întodeauna direct poporului din rândul căruia făceau parte, ea a scos în evidenţă, în mod pregnant calităţile românilor, spiritul lor de sacrificiu, vitejia, inteligenţa nativă, calităţi elogiate la timpul lor de către însuşi marele împărat Bonaparte după vestita bătălie de la Arcole.
 
 
Serviciul Monumente Istorice
Arhg. Mihaela Haiduc
 
 
Surse bibliografice:
o       ”Istoria Regimentului II românesc de graniţă de la Năsăud*1762-1851*”- autor Dr.Ioan Pop;
o       „Districtul grăniceresc năsăudean”- autor Valeriu Şotropa;
o       „Contribuţii documentare privind istoria regimentului grăniceresc năsăudean”- autori, Adrian Onofreiu, Ioan Bolovan.

No documents found

Copyright © 2003 - 2007 SOBIS Solutions. Design realizat de SOBIS Solutions.